Cum îl descrie Christiansen Sava: Suntem la „deschiderile tricky". Gambitul Budapesta e destul de interesant — și nu e grav. Dacă tu, cu Negrul, nu consideri că e grav să-l lași pe adversar să câștige cât mai multă influență pe câmpul de bătălie, iar tu doar să aștepți, atunci nu-i nimic grav: ai câteva poante care îți pot aduce un succes imediat. E un preț pe care îl plătești — dar ți-l asumi.

Negrul se opune expansiunii cu calul, iar apoi nu mai are răbdare: joacă e5 direct. La fel ca în Chigorin sau în Albin — vrea acum, acum, acum, nu mai stă să sufere.

Gambitele e bine să le accepți. Calul ajunge pe g4, într-o zonă marginală, dar nu poate fi exploatat imediat, fiindcă se întoarce pe e5. Iar nu e bine să ții cu dinții de pionul din e5: Albul are alte trei misiuni de îndeplinit — teritoriu, dezvoltare, siguranța regelui — și niciuna nu e „păzesc pionul".

Verdictul lui: Negrul alege un sistem în care Albul are mai puține opțiuni, deci mai puțin de învățat — poate din lene, poate ca să-l surprindă pe adversar, are el motivele lui. Dar partea proastă e reală: teritoriul Negrului rămâne mic, iar Albul se poate extinde liniștit pe flancul damei, fără ca nimeni să i se opună. „Negrului nu prea i-l recomand, decât dacă vrea să pună pe tablă o confruntare un pic neobișnuită pentru adversar."

După „Lupta Șahistă — Faza 1: Gambitul Budapesta" (Chess Architect).