Cum îl descrie Christiansen Sava: Gambitul Regelui a fascinat mulți jucători și încă îi fascinează mai ales pe debutanți. De ce? Pentru că lupta devine dură încă de la primele mișcări: cele două armate se aruncă una în alta fără să țină cont că e nevoie de o minimă pregătire a trupelor, de un spațiu sigur în care să te dezvolți, de un rege pus la adăpost. Toate lucrurile care ne aduc succes dacă le facem metodic sunt ignorate aici, iar Albul pornește în galop spre regele advers.

Albul așază pe tablă un grănicer neapărat. Negrul poate să-l ia și să vadă consecințele mai târziu — pentru că pe termen scurt nu e nicio consecință: moare un pion și atât. Asta e ideea de gambit: cheltui material ca să obții altceva — spațiu, timp, o zonă de acțiune. Iar cum pionul din e5 a plecat, pionul din fața reginii albe are drum liber să înainteze.

Reversul: pionul oferit la mutarea a doua i-a dat Negrului o diagonală pe care va încerca să ajungă la regele alb. Albul trebuie să joace cu multă grijă ca să nu intre în situații dubioase.

Verdictul lui, spus cinstit: în secolele XVII–XIX se credea că cine începe lupta are obligația morală să asedieze inamicul cu orice preț, iar Negrul trebuia să accepte toate cadourile. Astăzi nu se mai crede asta, iar Gambitul Regelui rămâne un sistem potrivit mai ales celor care abia încep — dar care va suscita mereu interesul pasionaților. Și un avertisment: partidele care ies de aici ar trebui duse doar de jucători temperamentali. Dacă te știi un tip calm, prudent, calculat, nu intra în acest sistem.

După „Lupta Șahistă — Faza 1: Gambitul Regelui" (Chess Architect).